e incredibil cat de usor ajungi sa nu te mai recunosti. in pozele care ti se fac, in ceea ce iti trece prin cap, in felul cum se uita ceilalti la tine. nu mai esti tu, asa cum nu ai fost niciodata de fapt. toata increderea pe care ai sadit-o de cand te-ai nascut ti-a dat drumul, tot ceea ce ti-ai propus sa faci paleste in fata a ceva care dintr-o data te arunca in alta lume – si nu mai stii care e cea adevarata.

te simti urat, pentru ca te accepti intru totul, si iti dai seama ca si raul tau, tu il vezi bine. dintr-o dorinta egoista nu iti mai pasa de nimic si vrei sa faci totul cum vrei tu. te crezi puternic. intangibil. real. in fond, ceilalti doar vin si pleaca, tu decizi daca le zambesti sau daca ii lovesti. insa cum treci cu vederea mizeria in care te scalzi in fiecare dimineata, prostiile pe care le faci doar ca sa te amuzi, minciunile, ura, greata spre tot ce nu e al tau sau face parte din tine?

cat vei mai putea sa te ascunzi? cat voi mai putea sa ma ascund?